si am spus da. o poveste de iubire de Elizabeth Gilbert

Candva, demult, povesteste Aristofan, zeii se aflau in ceruri, iar oamenii se aflau jos, pe pamant. Dar noi, oamenii, nu aratam asa cum aratam astazi. Aveam fiecare doua capete, patru maini si patru picioare - cu alte cuvinte, alcatuirea perfecta a doi oameni alaturati, contopiti intr-o singura fiinta. Existam intr-una din trei alcatuiri, dupa gen si sex: alcatuiri masculin/feminin, alcatuiri masculin/masculin si alcatuiri feminin/feminin, depinzand  de ceea ce se potrivea cel mai bine fiecarei fapturi. Pentru ca toti aveam partenerul perfect prins in insasi materia fiintei noastre, cu totii eram fericiti. Astfel, toate aceste fiinte perfect multumite, cu cate doua capete si cate opt membre, se miscau pe fata pamantului intr-un fel asemanator celui in care planetele se misca prin ceruri - intr-o stare de reverie, ordine si liniste. Nu ne lipsea nimic; nu aveam nevoi neimplinite; nu doream pe nimeni. Nu exista discordie si nici haos. Eram intregi.

Dar, in starea aceea de plenitudine, am devenit excesiv de mandri. In mandria noastra, am neglijat sa-i mai veneram pe zei. Puternicul Zeus ne-a pedepsit pentru neglijenta noastra despincandu-i in doua pe toti oamenii aceia perfect multumiti, cu cate doua capete si opt membre, creand astfel o lume de fiinte nefericite cu cate un cap, doua maini si doua picioare. In momentul acela de amputare in masa, Zeus a abatut asupra omenirii cea mai groaznica dintre toate suferintele posibile: senzatia surda, permanenta ca nu suntem intru totul intregi. Incepand din acel moment, oamenii urmau sa se nasca avand sentimentul  ca le lipseste o parte - jumatatea pierduta, pe care o iubim aproape mai mult decat ne iubim pe noi insine - si ca acea parte lipsa se gaseste pe undeva, rotindu-se prin univers sub forma altei persoane. Aveam sa ne nastem si crezand ca, daca vom cauta cu destula hotarare, vom reusi, poate, sa gasim intr-o buna zi acea jumatate disparuta, celalalt suflet. prin uniunea cu celalalt ne vom putea reintregi in forma originara si nu vom mai fi niciodata nevoiti sa simtim singuratatea.


Aceasta e bizara fantezie a intimitatii omenesti: ideea ca unu plus unu ar putea cumva, candva, sa fie egal cu unu.


Dar Aristofan ne-a avertizat ca acest vis de reintregire-prin-dragoste este imposibil. Suntem prea distrusi ca specie pentru a mai putea vreodata sa ne refacem cu totul prin simpla uniune. Jumatatile despicate ale oamenilor cu opt membre au fost imprastiate mult prea departe pentru ca vreunul din noi sa-si mai gaseasca jumatatea lipsa candva. Uniunea sexuala poate face ca o persoana sa se simta intreaga si implinita doar o vreme (Aristofan presupunea ca Zeus le daduse oamenilor darul orgasmului din mila, tocmai ca sa ne putem simti din nou uniti si sa nu murim de depresie si disperare), dar in final, intr-un fel sau altul, vom ramane iarasi doar cu noi insine. Asadar, singuratatea noastra continua, ceea ce ne face sa ne impreunam iar si iar cu oameni nepotriviti, in cautarea uniunii perfecte. Uneori am putea chiar sa credem ca ne-am gasit jumatatea, dar cel mai probabil este sa nu fi gasit decat pe altcineva care isi cauta propria jumatate - pe cineva la fel de disperat sa creada ca si-a gasit intregirea in noi.