Sufletul meu se pierde printre amintiri si ma hranesc zilnic cu franturi de clipe fericite petrecute in doi...Inchid ochii si-mi las inima invadata de melancolie. Departe de tine dorul imi picura tristete in fiecare picatura de sange si lacrimile se rostogolesc fierbinti pe obraji, cautand marea din ochii tai. Durerea e aspra si nu se lasa alungata nici de sperantele celui mai frumos viitor impreuna. De cand te-am intalnit, nu mai stiu sa traiesc fara privirea ta calda si imbratisarile lungi. Mi-e dor de zilele impreuna, si gandul meu fuge spre tine pentru ca numai asa imi alin suferinta singuratatii. Scriu randuri de iubire si ratacesc printre cuvinte de deznadejde, pentru ca sufletul meu e o naluca care in miez de noapte strabate lumea ca sa te regaseasca...pe tine, cel mai frumos arhitect al Iubirii.
Cum să-mi împiedec sufletul
să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău?
Cum să-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva?
O, cum, cum l-aş aduna
lângă ceva pierdut în întunerec,
într-un ungher tăcut, străin, nefrămătând,
ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine,
ne împreună totuşi aşa cum un arcuş
din două strune-un singur sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec cum altul nu-i?
