Se intorceau acasa, ea purta o rochie neagra vaporoasa, iar el o camasa alba. Nu-si vorbeau, mai aveau cateva ore impreuna si nu vroiau sa strice pacea dintre ei cu vorbe marunte. Tristetea se citea in fiecare pas. Calcau greoi ca sa lungeasca drumul, ca sa traga de acele ultime clipe. Bagajele erau deja facute, nu le mai ramanea decat sa-si spuna "La revedere, dragostea mea!".
Nici nu indrazneau sa-si imagineze cum va fi despartirea. Era prea multa durere in acele cuvinte. Cand s-au privit au simtit...au stiut ca nu mai pot face nimic sa o amane, ca trebuie sa treaca peste pragul acela, ca nu le va ramane decat dorul si nerabdarea regasirii.
De ce nu le-a spus nimeni ca e atat de sfasietoare ultima clipa? Ca e atat de grea tristetea si ca e insuportabil sa vezi lacrimile celuilalt in palmele tale?
De ce nu i-a avertizat nimeni ca lipsa persoanei iubite nu se umple cu nimic? Ca imbratisarile de la sfarsit nu vor ajunge nici macar pentru primul minut de singuratate? Ca in acele clipe cand celalalt pleaca ai vrea sa mori pentru ca ti se sfasie sufletul fara o jumatate?
"Nu mai plange, iubita mea! Totul va fi bine!"
"Astept toamna, iubitul meu! Pana atunci, fiecare zi fara tine ma ucide!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu