miercuri, 1 februarie 2012

moartea nu ma mai sperie



Am ezitat putin, nu stiam ce destinatie sa-mi aleg.  Crezusem ca o sa-l pot cuprinde  in causul palmei si sa-l fur, insa unde trebuia sa se opreasca mana? Pe gat. Inima a stat si degetele mi-au amortit. Perfectiunea atingerii imi ardea buricele degetelor ca trecute printr-o lupa a simturilor. Intre sublim si infam, momentul s-a lungit pana la marginile timpului, ca o prapastie intre dorintele mele si constiinta lumii. Dar el n-a fugit, totul era un capriciu, o placere marunta pe care o accepti pentru ca, la fel de bine, ai putea s-o refuzi.

Degetele mergeau  dinspre gat spre ceafa si spre crestet, coborand un pic spre umeri, pana la frontiera claviculei. Ma simteam ca si cum as fi pictat pe intuneric. Iar cand el mai tresarea, mi se parea ca mi se cutremura sevaletul. Dezbracata de ganduri si de dorinte, inocenta si fericita,  levitam intr-un ocean de vise si  simteam pentru prima data extazul vidului, evadarea din corsetul timpului, eliberarea mantuitoare a nefiintei.

Un comentariu: