vis

Nici nu mai stiu cand l-am vazut pentru prima oara. Sa fi fost intr-o zi ploioasa de toamna? Il cunoasteam din povestirile altora si aveam impresia ca facea deja parte din viata mea.
Baiatul acesta s-a cuibarit tacticos in mine, cu frumusetea si cu tineretea lui ostentative, dar nu ca un om, ci ca o holograma. Nu e din carne si oase, e doar proiectia unei lumi mai bune pe marele ecran al vietii mele. Si daca ar capata brusc viata? Ce i-as spune? Nu m-am gandit niciodata la asta. As avea oare curajul sa-l ademenesc, sa cred ca s-ar transforma intr-un barbat elegant si cuceritor si ca m-ar face mai fericita ca niciodata? Parca regizez un film de dragoste in care ea se indragosteste de o himera venita pe pamant cu singura menire de a o scapa din ghearele nemiloase ale timpului.
Daca i-as zice pentru prima data "te iubesc", l-as face sa simta ca poate opri timpul in loc si ca poate calatori o data cu norii. Ar simti ca poate modela tarmul in forma buzelor mele...in forma suvitelor de par care ar cadea pe fruntea lui cand l-as saruta. L-as intreba in somn daca e fericit si mi-ar raspunde ca langa mine are tot ce-i trebuie.
Cred ca ma voi trezi, inainte sa imi imaginez ca visul e realitate, ca sa nu fie prea dureros cand voi deschide ochii si voi vedea ca afara ploua marunt si sec...