pe gaura cheii...

Cateva ceasuri ii desparteau. Ea privea tacuta pe gaura cheii. Ce vedea inauntru o intrista. Se face uneori vinovata de anumite ganduri pe care le tine strans adunate in ea si pe care nu le-a marturisit niciodata nimanui. Stie ca e genul de femeie care se intreaba prea multe, care se analizeaza prea des in oglinda si face ochii mari de uimire cand descopera ceva nou. Stie ca e o femeie care se cauta prin buzunarele timpului si prin cele mai ascunse cotloane ale mintii si sufletului ei. Si cand face asta ridica praful si indoielile, care i se aseaza pe umeri si nu-i mai dau pace.
Nu se poate abtine sa nu se raneasca singura. Invie franturi ale unei luciditati pe care nu si-o doreste. Ca si cum o alta ea, mai pierduta si mai desprinsa de lume ar rasari deodata si ar anunta-o cutremure din ce in ce mai zguduitoare in chiar nucleul inimii. Cateodata ignora totul cu seninatate, dar sunt si momente cand intra intr-o zona de suspensie, unde se cuibaresc toate iluziile.
Se uita absenta pe geam si nu mai aude bataile inimii lui. Se gandeste la fericire, dar nu realizeaza ca o alunga prin nepasare. Ar vrea sa se cuibareasca in bratele lui ca sa poata goni aripile negre ale nebuniei si cozile de soparle ascunse in frunzisul mintii ei. Insa el o vede atat de departata si renunta. Ar vrea sa o tina strans ca sa-i alunge toate nalucile, dar totul ingheata in jur si sentimentele mor. Le striveste ea sub greutatea gandurilor. Nu mai duc spre nimic, nu mai evolueaza si nu mai cladesc, ca si cum timpul ar ingheta si iubirea lor ar continua intr-o dimensiune paralela.
Ce sa faca cu atatea umbre? Cum sa le alunge? I-ar spune sa stearga tot si sa se uite in ochii ei bantuiti ca sa vada ca sufletul alearga spre el. Ca n-a uitat drumul si ca il va regasi dupa bataile inimii. L-ar ruga sa o ia in brate si sa nu-i mai dea drumul niciodata, nici daca toata lumea s-ar prabusi in jurul lor. Poate asa s-ar vindeca de mania de a se uita pe gaura cheii...