Sunt clipe cand trebuie sa ne ridicam de sub patura durerii si sa traim. Sa mergem la munca, sa ne intalnim cu prietenii, sa vorbim si sa radem ca si cand sufletele noastre nu ar suferi de niciun cancer, de nicio tristete, de nicio dezamagire.
Sunt clipe cand simtim ca trebuie sa iertam ca sa putem merge mai departe, ca sa putem iubi iar, ca sa ne vindecam de singuratate. Care e directia iertarii? Nordul? Sudul? Estul sau vestul sufletului meu? Unde gasesc atata omenie si putere sa uit ca cineva mi-a sfasiat increderea si dragostea, ca m-a trezit din visele mele frumoase si ca m-a alungat din ganduri?
Hai sa-ti arat o fotografie: doi tineri se plimba linistiti pe malul marii si se uita in aceeasi directie. La o suta de metri baietelul lor cu parul negru se opreste si priveste incantat cativa pescarusi. Tabloul lor pare atat de complet incat ti-ar fi frica sa dai pagina ca sa nu le strici fericirea.
Ei am fi putut fi noi. Daca...doar daca ne-am fi fost suficienti...in trup si suflet. Dar ne-am uitat trupurile in alte paturi si sufletele in iad. Si nu mai stim care e drumul inapoi, ne-am ratacit cand a fost mai greu si disperarea ne-a acaparat. Timpul s-a oprit pentru noi si vom ramane cu rana deschisa pentru ca inca nu s-a inventat medicamentul impotriva durerii pierderii jumatatii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu