o alta prada

Barbatul de care vreau sa va povestesc e mereu pe fuga. Mintea ii umbla nepasatoare si libera, calcand pe pietre care n-o zgarie. Barbatul asta are privirea agera, dar nu incomodeaza, credeti-ma! Te apuca de maini si te impinge, iar tu stai cuminte asteptand sa fii consumata. Te intoarce cu spatele la lume si cu fata la el, ceea ce mai tarziu se va dovedi fatal. Barbatul pe care vi-l descriu acum e argint viu si-ti intra repede in vene ca analgezicul din seringa.
Tu cu siguranta nu-ti dai seama ce ti se intampla si te gatesti de sarbatoare cu rochie si tocuri. Iti lasi inima pe dinafara, fara sa observi obiectul acela ascutit cu care te impunge in coaste, cautand drumul catre aorta ta. El e umblat prin multe inimi ca un chirurg vascular. Stie unde sa taie si unde sa apese ca sa potoleasca hemoragiile. Tu ignori durerea si zici ca e vin, nu sange. Te imbeti cu iluzii si ai obrajii imbujorati o vreme. Apoi faci putina febra si povestesti prietenilor intamplari fara coerenta. Iti imaginezi lumi paralele si visezi ca-ti daruieste o pereche de cercei in forma de luna. E viclean, te priveste, te amuza, si esti convinsa ca e trupul tau pereche. Te simti nemuritoare si nu vezi ca pe urmele tale e mereu o haita de diavoli infometati. Iesi la plimbari lungi si te intorci cu vanatai si rani, dar nu remarci nimic. Continui sa mananci ciocolata trimisa de el si adormi gandindu-te la mari violet.
Nu-ti dai seama ca esti deja otravita si ca mori incet. Nici ingerii daca te trag de maneca nu ti-ar pasa, atat de surda esti!. Auzi numai cantecul compus de el. De barbatul de care povestesc eu acum, cel care si-a lasat urmele pasilor pe alte inimi sangerande. Te lasa si pe tine sa-i scrii pe pereti si sa i te asezi comod in vise. Nu te uita la mainile lui! Sunt curate, nu poarta stigmatul rosu al inimilor plapande. Are maine curate de medic, de criminal, de dependent.
Tu ai devenit o linie alba pe o foaie de hartie. Te pastreaza, nu te consuma imediat. Te modeleaza, iti frange oasele, iti rasfira venele si-si spala pacatele in apa curata din celulele tale. Impleteste sfori din nervii tai si te face sa-i acorzi chiar si ce nu ai. Semnezi in alb tot ce-ti intinde si-i oferi iertari neconditionate. Nu ai indoieli si nu banuiesti ca talpile lui sunt rosii. Nu cauti dovezi si nu vrei sa afli ce ascunde perfectiunea lui.
Apoi te spulbera, te taie, intra cu lama in carnea ta si te despica in mii de bucati. Te consuma si dupa ce-si domoleste foamea, pleaca cu mainile curate si cu talpile pline de sange. De asta data sangele tau. Si vei ramane singura, cu o inima zdrentuita si cu oasele troznite. Intr-o singura secunda vei deveni doar o alta prada...

pe gaura cheii...

Cateva ceasuri ii desparteau. Ea privea tacuta pe gaura cheii. Ce vedea inauntru o intrista. Se face uneori vinovata de anumite ganduri pe care le tine strans adunate in ea si pe care nu le-a marturisit niciodata nimanui. Stie ca e genul de femeie care se intreaba prea multe, care se analizeaza prea des in oglinda si face ochii mari de uimire cand descopera ceva nou. Stie ca e o femeie care se cauta prin buzunarele timpului si prin cele mai ascunse cotloane ale mintii si sufletului ei. Si cand face asta ridica praful si indoielile, care i se aseaza pe umeri si nu-i mai dau pace.
Nu se poate abtine sa nu se raneasca singura. Invie franturi ale unei luciditati pe care nu si-o doreste. Ca si cum o alta ea, mai pierduta si mai desprinsa de lume ar rasari deodata si ar anunta-o cutremure din ce in ce mai zguduitoare in chiar nucleul inimii. Cateodata ignora totul cu seninatate, dar sunt si momente cand intra intr-o zona de suspensie, unde se cuibaresc toate iluziile.
Se uita absenta pe geam si nu mai aude bataile inimii lui. Se gandeste la fericire, dar nu realizeaza ca o alunga prin nepasare. Ar vrea sa se cuibareasca in bratele lui ca sa poata goni aripile negre ale nebuniei si cozile de soparle ascunse in frunzisul mintii ei. Insa el o vede atat de departata si renunta. Ar vrea sa o tina strans ca sa-i alunge toate nalucile, dar totul ingheata in jur si sentimentele mor. Le striveste ea sub greutatea gandurilor. Nu mai duc spre nimic, nu mai evolueaza si nu mai cladesc, ca si cum timpul ar ingheta si iubirea lor ar continua intr-o dimensiune paralela.
Ce sa faca cu atatea umbre? Cum sa le alunge? I-ar spune sa stearga tot si sa se uite in ochii ei bantuiti ca sa vada ca sufletul alearga spre el. Ca n-a uitat drumul si ca il va regasi dupa bataile inimii. L-ar ruga sa o ia in brate si sa nu-i mai dea drumul niciodata, nici daca toata lumea s-ar prabusi in jurul lor. Poate asa s-ar vindeca de mania de a se uita pe gaura cheii...

I don't wanna lose you!

Maybe this song will make some difference...

vis

Nici nu mai stiu cand l-am vazut pentru prima oara. Sa fi fost intr-o zi ploioasa de toamna? Il cunoasteam din povestirile altora si aveam impresia ca facea deja parte din viata mea.
Baiatul acesta s-a cuibarit tacticos in mine, cu frumusetea si cu tineretea lui ostentative, dar nu ca un om, ci ca o holograma. Nu e din carne si oase, e doar proiectia unei lumi mai bune pe marele ecran al vietii mele. Si daca ar capata brusc viata? Ce i-as spune? Nu m-am gandit niciodata la asta. As avea oare curajul sa-l ademenesc, sa cred ca s-ar transforma intr-un barbat elegant si cuceritor si ca m-ar face mai fericita ca niciodata? Parca regizez un film de dragoste in care ea se indragosteste de o himera venita pe pamant cu singura menire de a o scapa din ghearele nemiloase ale timpului.
Daca i-as zice pentru prima data "te iubesc", l-as face sa simta ca poate opri timpul in loc si ca poate calatori o data cu norii. Ar simti ca poate modela tarmul in forma buzelor mele...in forma suvitelor de par care ar cadea pe fruntea lui cand l-as saruta. L-as intreba in somn daca e fericit si mi-ar raspunde ca langa mine are tot ce-i trebuie.
Cred ca ma voi trezi, inainte sa imi imaginez ca visul e realitate, ca sa nu fie prea dureros cand voi deschide ochii si voi vedea ca afara ploua marunt si sec...

Imbratisarea de Nichita Stanescu

Cind ne-am zarit, aerul dintre noi
si-a aruncat dintr-o data
imaginea copacilor, indiferenti si goi,
pe care-o lasa sa-l strabata.

Oh, ne-am zvirlit, strigindu-ne pe nume,
unul spre celalalt, si-atit de iute,
ca timpul se turti-ntre piepturile noastre,
si ora, lovita, se sparse-n minute.

As fi vrut sa te pastrez in brate
asa cum tin trupul copilariei, in trecut,
cu mortile-i nerepetate.
Si sa te-mbratisez cu coastele-as fi vrut.

fericirea mea poate fi si fericirea altora

Astazi o prietena  mi-a marturisit  ca am contribuit mai mult sau mai putin la cladirea fericirii ei. Am incurajat-o sa plece intr-o calatorie, la capatul careia si-a cunoscut perechea, dupa lungi cautari...Mai mult decat atat, imi spune ea, se pare ca am avut si o mica "vina" pentru cele intamplate, deoarece prin energia mea pozitiva am facut-o sa creada in posibilitatea implinirii dragostei ei.
Mi-a spus atat de frumos ca fiind tot timpul fericita si impartasind starea mea de bine, reusesc cumva sa-i influentez pe cei care ma cunosc si-mi sunt aproape.
I-am raspuns ca ii multumesc pentru gandurile bune si ca nu trebuie sa renuntam niciodata sa credem in dragoste. Am adaugat ca in cazul acesta trebuie sa-i mai multumeasca unei persoane. Acesta ar fi iubitul meu, pentru ca el este cel caruia ii datorez pe deplin feicirea si starea mea permanenta de bine :)

De nerostit de Nina Cassian

Ce vis, Doamne, ce vis
mi-a fost dat, mi-a fost scris:
tu si cu mine,
mai patimasi ca nicicand
iubindu-ne
ca prima pereche de pe pamant
si eram frumosi si salbatici si goi
si eram morti amandoi.