alerg

Alerg. Fug de tine. Ma urmaresti in fiecare gand. Lasa-ma sa plec cat mai departe. De la un timp am inceput sa simt o intepatura fina langa coaste. Ba nu, mint. Langa coloana. Si mi-e tare frica sa nu paralizez. Nu i-am dat importanta pana acum, dar durerea a inceput sa se transforme. Dimineata ma inteapa usor, la pranz ma rascoleste si pana seara se rostogoleste in mine nemiloasa. Si ma simt grea ca plumbul. Iar tu esti atat de usor. Parca levitezi.
Ma privesti la fel. Cu iubire. Insa pe mine ma incomodeaza durerea si ma arde neintregirea. Ciudat mi se pare ca tu esti intreg tot timpul si ca gandurile si durerile mele nu par sa ti se intrezareasca in privire. Ziua alerg de ganduri ca de o haita de lupi flamanzi, dar noaptea durerea ma tine treaza. Masor camera si peretii goi, iar tu nu auzi nimic. Nici ticaitul nebun al inimii mele care framanta iubirea.
Colind vai si dealuri si plantez lacrimi. Voi culege deznadejde si singuratate, cu mainile goale, cu sufletul chinuit. Ma voi intepa si-mi va curge sange. Poate chiar ma voi otravi si voi uita cu timpul de gandurile mele sinucigase. Poate nu voi mai fugi si voi ramane langa tine in imponderabilitate. Insa acum vreau sa alerg.

Balada blondelor iubiri de George Ţărnea/Nicu Alifantis

Prea multe păsări cardinale
Între iluzii se rotesc
Contaminînd cu ascensoare
Misterul nostru pămîntesc

Îmbătrînim de fericire
Într-o mansardă fără flori
Lăsînd păpuşi fără adresă
Pentru serbările din zori

E frumos, e prea frumos la tine-n suflet
E tîrziu, e prea tîrziu la mine-n gînd
Împărtăşim, împărtăşim aceeaşi taină
Dar nu se ştie, nu se ştie pîna cînd

Visăm frumos aceeaşi moară
Ascunsă-n tragicul bufon
Şi măcinăm aceleaşi lacrimi
Cînd dau parinţii telefon

Sîntem lucizi pînă la sînge
Nedespărţiţi pînă la cer
Şi nici nu ştiu după iubire
Ce se cuvine să-ţi mai cer

Cuvintele işi pierd căldura
Într-un sărut de protocol
Şi tot mai vinovate păsări
Dau eşafoadelor ocol

Sub fruntea mea se face noapte
În ochii tăi se face zi
Şi renunţăm să mai cunoaştem
Ce stele ne-ar putea păzi

bucuria de a fi bolnava...

Ai venit sa stam de vorba. O data, de doua ori, de trei ori...dar nu aveam urechi sa te aud, caci inima imi batea prea tare. Era acel ceva care se simte in culori vii. Prezentul se transforma in trecut, dar niciodata in viitor. Credeam ca stiu ce sa astept, dar m-am inselat, le-am deslusit pe toate mai tarziu intr-o dimineata.
N-am asteptat-o. A venit ca o boala, fara sa mi-o doresc. M-am trezit cu ea, se invitase la cafeaua mea cu lapte. Nici macar nu se anuntase, nici n-a sunat la usa, a intrat in lumea mea si mi-a promis ca nu sta mult. Am lasat-o sa se aseze desi aveam destul de multa reticenta si neincredere. Am vorbit si incepea sa-mi placa: n-aveam simptome grele ca la alte boli, si totusi ea imi lua tot, ocupa toate incaperile sufletului meu. Eu o serveam cu cafea si nu-mi dadeam seama ca ii ofeream defapt intregul meu! Ea ma asculta si eu ii spuneam toate secretele cu o usurinta copilareasca...
Intamplarea a facut sa ramana. Si-a facut camera ei, din binele meu. Mi-e teama ca i-am dat prea mult, dar imi place ca am cu cine sa-mi beau cafeaua in fiecare dimineata. Casa mi-e plina! Tare as vrea s-o vad si in ochii tai negri. Sa clipesti incet si s-o urmaresc in cristalinul tau cum incepe sa-ti redecoreze si tie incaperile. Apoi, privirea mea si privirea ta sa se amestece, sa se imbratiseze si sa devina una. Ea sa stea cucernica si sa se priveasca in oglinda, mandra de designul ales. Cand va deschide usile, va cobori usor pe obrajii nostri si va ajunge pe buze, unde se va transforma in cele mai frumoase cuvinte: fericire, implinire, dor, iubire, pereche.

madness...

De data asta totul e diferit. Am impresia ca pana acum am iubit la fel, plat si previzibil si monoton. De data asta iubesc cu pasiune, cu nebunie si cu teama. Mi-e teama ca daca mi-as striga in zari iubirea, te-ai speria atat de tare incat te-as pierde, ca n-ai gasi taria de a ramane langa un suflet disperat dupa atentie. Ma intreb daca ai fugi de sentimentele mele daca ai realiza ca ale tale nu sunt la fel de puternice.
Mi-e groaznic de frica sa recunosc ca regasesc in tine tot ce am nevoie ca sa fiu fericita. Ca linistea mea depinde in totalitate de capriciile tale si ca nu am certitudinea iubirii impartasite. Ma lasi sa plutesc pe un ocean de nelinisti si intrebari si sufletul meu se sperie la cel mai mic val.
Simt constant nevoia sa incerc lucruri noi langa tine si tu esti in centrul gandurile nebune care ma insotesc peste tot. Cred 99% in noi, imi rezerv acel unu la suta doar pentru ca reticenta perfectiunii ar pune pe ganduri chiar si pe cei mai naivi indragostiti...
Nebunie...de care nu vreau sa ma vindec.

si am spus da. o poveste de iubire de Elizabeth Gilbert

Candva, demult, povesteste Aristofan, zeii se aflau in ceruri, iar oamenii se aflau jos, pe pamant. Dar noi, oamenii, nu aratam asa cum aratam astazi. Aveam fiecare doua capete, patru maini si patru picioare - cu alte cuvinte, alcatuirea perfecta a doi oameni alaturati, contopiti intr-o singura fiinta. Existam intr-una din trei alcatuiri, dupa gen si sex: alcatuiri masculin/feminin, alcatuiri masculin/masculin si alcatuiri feminin/feminin, depinzand  de ceea ce se potrivea cel mai bine fiecarei fapturi. Pentru ca toti aveam partenerul perfect prins in insasi materia fiintei noastre, cu totii eram fericiti. Astfel, toate aceste fiinte perfect multumite, cu cate doua capete si cate opt membre, se miscau pe fata pamantului intr-un fel asemanator celui in care planetele se misca prin ceruri - intr-o stare de reverie, ordine si liniste. Nu ne lipsea nimic; nu aveam nevoi neimplinite; nu doream pe nimeni. Nu exista discordie si nici haos. Eram intregi.

Dar, in starea aceea de plenitudine, am devenit excesiv de mandri. In mandria noastra, am neglijat sa-i mai veneram pe zei. Puternicul Zeus ne-a pedepsit pentru neglijenta noastra despincandu-i in doua pe toti oamenii aceia perfect multumiti, cu cate doua capete si opt membre, creand astfel o lume de fiinte nefericite cu cate un cap, doua maini si doua picioare. In momentul acela de amputare in masa, Zeus a abatut asupra omenirii cea mai groaznica dintre toate suferintele posibile: senzatia surda, permanenta ca nu suntem intru totul intregi. Incepand din acel moment, oamenii urmau sa se nasca avand sentimentul  ca le lipseste o parte - jumatatea pierduta, pe care o iubim aproape mai mult decat ne iubim pe noi insine - si ca acea parte lipsa se gaseste pe undeva, rotindu-se prin univers sub forma altei persoane. Aveam sa ne nastem si crezand ca, daca vom cauta cu destula hotarare, vom reusi, poate, sa gasim intr-o buna zi acea jumatate disparuta, celalalt suflet. prin uniunea cu celalalt ne vom putea reintregi in forma originara si nu vom mai fi niciodata nevoiti sa simtim singuratatea.


Aceasta e bizara fantezie a intimitatii omenesti: ideea ca unu plus unu ar putea cumva, candva, sa fie egal cu unu.


Dar Aristofan ne-a avertizat ca acest vis de reintregire-prin-dragoste este imposibil. Suntem prea distrusi ca specie pentru a mai putea vreodata sa ne refacem cu totul prin simpla uniune. Jumatatile despicate ale oamenilor cu opt membre au fost imprastiate mult prea departe pentru ca vreunul din noi sa-si mai gaseasca jumatatea lipsa candva. Uniunea sexuala poate face ca o persoana sa se simta intreaga si implinita doar o vreme (Aristofan presupunea ca Zeus le daduse oamenilor darul orgasmului din mila, tocmai ca sa ne putem simti din nou uniti si sa nu murim de depresie si disperare), dar in final, intr-un fel sau altul, vom ramane iarasi doar cu noi insine. Asadar, singuratatea noastra continua, ceea ce ne face sa ne impreunam iar si iar cu oameni nepotriviti, in cautarea uniunii perfecte. Uneori am putea chiar sa credem ca ne-am gasit jumatatea, dar cel mai probabil este sa nu fi gasit decat pe altcineva care isi cauta propria jumatate - pe cineva la fel de disperat sa creada ca si-a gasit intregirea in noi.

nu cred in dragoste vesnica

Nu cred in dragoste vesnica. Nu cred in noi peste ani. Am hotarat ca voi pleca. Departe. Voi pune intre noi tacere si voi lasa amintirile pe rafturi. Te vei trezi intr-o dimineata si nu voi mai fi langa tine. Vei sti ca nu voi mai sorbi cafeaua cu lapte din cestile tale si ca am intors spatele unei posibile mari iubiri. Sa nu ma urasti pentru asta! Nu sunt facuta sa ma asez comod pe canapeaua ta si sa-ti intru in ganduri sperand la implinire. Ai stiut de la inceput ca voi pleca. Asa simplu cum am intrat. Nu mai pot ramane. Dragostea ma domesticeste si ma schimba. Simt nevoia sa revin la forma initiala, sa fiu din nou rigida, singura si lucida.
Nu pot visa la perfectiune, pentru ca sunt mult prea constienta ca ea nu exista aici, pe pamant. Acum nu intelegi si ai sa ma blamezi un timp. Voi fi eu vinovata pentru tot, pentru esecul nostru. Iarta-ma! Retrage-te intr-un colt de tine si fii sincer. Asculta-ti gandurile si recunoaste ca am plecat la timp, inainte sa murim amandoi, inainte sa moara dragostea noastra. Vom pastra in suflet doar iluzia unui vis...

Detalii de Adrian Paunescu

Ştiu unde
Nu ştiu de unde,
Nu ştiu de ce
Şi nu ştiu
Pentru ce merit
Dumnezeu te-a trimis
Pe buzele mele.