2 eseuri din Dincolo de iubire de Daniel Grosu

Pentru toti cei care au pierdut o iubire mare...

N-am mai plans de cand erai langa mine, dintr-o noapte in care adormisem sarutandu-te, apoi visasem ca te pierdusem in pustiuri aride...M-am trezit plangand deznadajduit, de parca as fi vrut sa-ti transform, cu lacrimile mele, desertul in gradina...

De cand ai plecat, de multe ori imi doresc sa plang, dar fantana mea cu lacrimi a secat. Si atunci raman cu ochii agatati de cer, pentru ca vreau sa-mi irig ochii direct din nori. Imi inveselesc privirile cu inserari ploioase de toamna si atunci plang, impreuna cu Universul, nu doar pentru iubirea noastra, ci pentru toate iubirile sfarmate din lume.

Ne vom mai intalni, oare, inainte de a muri, macar pentru o clipa, sa ne mai tinem o singura data de mana si sa mai zambim spre Soarele care ne-ar parasi? Si sa ne contopim privirile si trupurile si visurile?

De atata timp mi-e dor de tine si de atata timp nu pot varsa nici macar o lacrima pe altarul istoriei cumplite si dulci care ne-a fermecat existenta, pentru ca fantana mea cu lacrimi a secat, iar vrabiutele au plecat cu tot cu cuiburi.

Cand ai sa vii, promiti ca ai sa ma inveti sa plang, sa plang razand de iubire? Promiti? Dar ai sa mai vii?

Si pentru toti cei care nu-si pierd niciodata speranta ca o alta mare iubire le va lumina sufletul...

Alergand in cautarea ta, Iubire, uneori poate te-am mai ranit, fara sa vreau. Iar tu, superba in capriciile tale, m-ai condamnat atunci la suferinta. Si s-ar putea sa ma urasti toata viata pentru asta. Si sa nu ma ierti niciodata. Dar vreau sa stii ca iti iubesc ura cu care ma urasti si neiertarea.

Nu vreau sa te mai pierd niciodata. Chiar de-ar fi ca, iubind, sa sufar din nou, iar sufletul meu sa-mi fie pururi o rana...Chiar de ar fi sa-mi ard de fiecare data aripile in focul tau sublim...Chiar de ar fi ca, din zborul tau voievodal catre Soare, sa ma lasi prada caderii si sa ma zdrobesc de un pamant pustiu si zadarnic de-atatea singuratati...

Eu te voi astepta mereu la mine in suflet, sa ma alini sau sa ma chinui, sa ma saruti sau sa ma ucizi, pentru ca dincolo de tine nu mai este decat o nesfarsita tristete. Si un pustiu, un pustiu imens, care nu poate fi umplut decat tot cu iubire.

through my eyes

daca te-ai vedea cum te vad eu
ar fi asa usor, ai intelege tot,
ai sti ca tot ce spui nu e inteles gresit, ci doar ascultat
ai sti ca nu ma intereseaza ce ai facut, atata timp cat acum, in prezent faci totul corect
ai sti ca nu as putea sa-mi creez o opinie gresita despre tine pentru ca nu te judec
as fi ca o oglinda care reda cea mai frumoasa imagine a ta
cam asa esti tu prin ochii mei
nu te idealizez, dar defectele tale sunt atat de mici tocmai pentru ca restul mi se potriveste manusa

Barbatii mint mai mult decat femeile de Alice Nastase

Pentru ca tin cu dintii la suprematia lor in razboiul sexelor, barbatii mint mai mult decat femeile. Isi ingroasa la maximum calitatile si-si subtiaza defectele pana cand acestea devin transparente, fine, delicate, placute la gust si pipait. Cine sunt cei mai mari bucatari? "Noooi" raspund, intr-un cor de voci groase, barbatii care n-au pus in viata lor mana pe-o coada de cratita fara sa-si lase pe metalul incins buricele degetelor. Dar cei mai priceputi soferi? "In niciun caz femeile!" striga cu voiosie sleahta purtatorilor de palarie si de ochelari, care ne macina nervii pe sosele mai ceva ca hartoapele lui Basescu. Cei mai tari finantisti? "Mandea" racneste, batandu-se cu pumnul in pieptu-i de arama, cate-un pauper  tupeist. Cei mai profunzi filozofi? "Cum, cine, barbatii!" se repede sa raspunda cate-un individ care n-a trecut cu intelegerea dincolo de panseurile lui Gâgă. Dar cine lesina cand vede un varf de seringa, cine se-nverzeste de frica nevestei, cine pupa mai cu foc botinele sefilor autoritari, cine barfeste cu marlanie, cine se lauda cu gagicile carora le-a pus-o, cine nu e in stare sa tina un secret daca e momit cu un tap plin cu bere?

Barbatii mint mai mult, pentru ca inseala mai mult. Pentru ca disimuleaza adesea, incercand sa para altceva. De fapt, nu sunt decat niste bieti oameni, "niste oameni, acolo, si ei". Ei se prefac ca spun adevarul, noi ne prefacem ca-i credem. Minciunile au ajuns sa ne fie dragi si necesare ca sarea-n bucate. Fara ele, viata noastra ar fi searbada si imposibil de ingurgitat.

Articolul asta m-a facut sa ma intorc cu doua luni inapoi cand barbatul meu isi crea o imagine. Si am realizat ca nu a inceput cu evidentierea calitatilor, ci cu defectele. Chiar si-a facut un tablou destul de gri, din care as fi putut trage concluzii defavorabile lui. Insa n-am facut-o. Am apreciat sinceritatea, asa cum ar fi facut orice femeie cu minte. Sper doar sa nu invete sa ma minta, desi sunt destul de realista...

Referitor la ideea centrala a articolului, as putea adauga ca si femeile mint, doar ca ele mint prin omisiune. E mai elegant asa si nu trebuie sa se chinuie sa inventeze lucruri pe care mai tarziu le-ar uita si le-ar incurca. Sunt mai diplomate, mai ascunse si mai viclene. Se lauda mai putin pentru ca sunt extrem de constiente de calitatile lor, pe care le valorifica la maxim. Si da, se prefac ca-i cred pe barbati pentru ca si ele merita crezute. E un schimb onest pana la urma, fara de care nu am putea trai linistiti. Adevarul doare de cele mai multe ori...

Chemistry

Chimia in afara laboratorului ne duce cu gandul la experimente indraznete pe sufletele oamenilor. Ne explicam cu greu ce fenomen extraordinar se intampla cand doi oameni simt ca se atrag ca doi magneti. Visam intr-o zi cu ochii deschisi la chimia unei perechi si am luat doua eprubete in joaca. Esenta din eprubeta ei era rosie. Esenta din eprubeta lui era albastra, si spunea el, ca mai putina cantitativ dar mai concentrata. Daca cineva s-ar gandi sa amestece continutul celor doua eprubete intr-un alt vas, culoarea astfel obtinuta ar fi cea a pasiunii, romantismului si emotiilor. Fara echivoc ar avea un corespondent in realitate.

Ei insa nu si-au imaginat experimentul de chimie asa. Ea si-ar dori ca esenta albastra sa formeze cu rosul ei aprins cea mai frumoasa nuanta de violet din natura, tocmai pentru ca este o culoare greu de obtinut, asociata cu cea mai inalta stare spirituala.
El si-ar dori sa faca un mic experiment in laboratorul din spatele usilor inchise. Sa toarne picatura cu picatura esenta albastra de la suprafata in eprubeta ei ca sa descopere pentru prima oara in ce culoare se transforma esenta lor. Ca mai apoi, daca tonul obtinut are frumusetea liliacului inflorit primavara, sa toarne si acele ultime picaturi de pe fundul eprubetei. Acelea sunt de un albastru inchis spre negru si reprezinta esenta lui cea mai pura.
Ea si-a imaginat si cum ar fi daca ar turna din esenta ei intr-un vas cu apa si ar astepta sa vada daca el ar vrea sa completeze cu albastrul lui marea ei rosie. Daca ar astepta pana cand el si-ar strange acuarelele si sevaletul, ar fi cea mai trista mare privita vreodata. Ar trebui sa astepte zile mai calde si mai insorite, ca apa sa se evapore si sa-si recupereze macar o parte din esenta aruncata fara sovaiala, dar cu nesabuinta. Dar daca oceanul ei s-ar transforma intr-unul al perfectiunii cand el s-ar hotara sa-si verse continutul eprubetei in apa, ar privi imbratisati cel mai frumos rasarit la malul marii lor violet.
Deocamdata insa, ea si-a varsat esenta rosie in alt vas, iar el a luat cu o pipeta putina esenta albastra, a pus-o intr-o capsula si i-a dat drumul sa pluteasca in deriva. E posibil sa-i fi scapat cateva picaturi care s-au transformat imediat in violet. Ea asteapta totusi sa se topeasca capsula si esenta albastra sa se amestece perfect cu esenta rosie. Daca nuanta de albastru inchis va fi totusi mai puternica decat rosul ei, ea se va estompa cuminte, stiind ca nuantele de violet puternic nu vor disparea niciodata in lumina soarelui.
Albastrul lui ii este de ajuns, inca, privit prin peretii eprubetei, aranjata frumos in suport.
Poate ca el nu si-ar goli niciodata eprubeta in vasul comun pentru ca albastrul puternic ii este de ajuns ca sa coloreze un ocean intreg. El o contrazice si-i spune ca acele cateva picaturi pure se vor scurge numai peste cea mai intensa esenta rosie, pentru ca marea lor sa nu aiba alta culoare decat violetul curcubeului.

Sus de Lucian Blaga

Pe-un pisc.
Sus. Numai noi doi.
Asa: cand sunt cu tine
ma simt nespus de-aproape
de cer.

Asa de-aproape,
de-mi pare ca de ti-as striga
in zare - numele -
i-as auzi ecoul
rasfrant de bolta cerului.
Numai noi doi.
Sus.

Daca in sufletul tau ar fi cel mai frumos, n-as pleca niciodata de-acolo...

Fragment din Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu

O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie. Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obisnuiesti greu, la inceput, sa-ti placa femeia fara care mai tarziu nu mai poti trai. Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial s-o jignesti, sa inseli atata incredere. Pe urma te obisnuiesti cu surasul si vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat iti trebuieste prezenta ei zilnica. Inabusi in tine mugurii oricaror altor prietenii si iubiri. Toate planurile de viitor ti le faci in functie de nevoile si preferintele ei. Vrei succese ca sa ai surasul ei. Psihologia arata ca au o tendinta de stabilitate starile sufletesti repetate si ca, mentinute cu vointa, duc la o adevarata nevroza. Orice iubire e ca un monodeism, voluntar la inceput, patologic pe urma.

Iti construiesti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea, iti fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. Toate planurile tale de viitor pana la moarte sunt facute pentru doi insi."